Arhive pe etichete: viitor

Păcăleală… sau nu

Azi, după ce am zburat prin gară şi pe deasupra cuibului de cuci, am trecut – merde! – pe  lângă plopii castanii fără soţ. Şi m-am gândit că, totuşi, îmi trebuie şi mie un blog zurliu/dement. Pentru că Arlechina e dementă. Şi, dacă e ea, sunt şi eu, adică eu/noi/Gaia – asta e dintr-o carte.

Pe mama clonelor n-o cheamă Gaia. Azi, de Florii (cele din calendarul creştin ortodox), ne-am adus aminte că are nume de floare – în fine, de „plantă înfloritoare”. Se wikizvoneşte că poată numele celui mai variat gen din familia Plantaginaceae, din care fac parte aproximativ 500 de specii.

Deci aici vă vorbeşte eu/noi/genu’, că, na, ce mi-e specie, ce mi-e clonă! 😛
Şi aşa aţi aflat că n, din gaşca n±1, e aproximativ egal cu 500.  (Mărturisesc că, mea culpa, n-am nici 500 de bloguri, nici 500 de identităţi virtuale; şi că nici nu mă simt în stare să le dau naştere vreodată. Până şi pentru eu/noi/G există oareşice limite! Iar G nu vine nici acum de la Gaia, ci de la genu’ sau de la gaşca. Dar poate veni şi de la multe altele. O să mai aleg câte ceva de-aici, când oi avea timp.)

Apropo de timp, îmi fac timp să scriu (când mi se năzare), dar treaba cu răspunsul la comentarii e, pentru mine, adesea stresantă. Dacă vreţi să comentaţi, nu-i bai, atâta vreme cât nu vă simţiţi lezaţi în caz că nu vă răspund. Sau dacă vă trimit următoarele comentarii automat la gunoi (vă ia gaia!) în caz că eu/noi/G simţim că ne-aţi călcat pe sensibila noastră coadă.

Dacă n-aveţi cont wordpress, puteţi comenta folosindu-vă identitatea de pe Google+, Facebook sau Twitter. Dacă n-aveţi nici de-asta – sau nu vreţi să vi-o dezvăluiţi, puteţi comenta sănătoşi pe numeroase alte bloguri.

Acu’ o să v-arăt mutra mea de clonă florală:

Arlechina şi-a ales-o pe asta:

Şi gata – deocamdată.
Pe curând! Sau nu.

Reclame

Guest post: M-am întors

‘Neaţa bună!

Sunt eu, Arlechina. Gata, m-am întors. M-am întors de mai multe ori, dar Arlech…

În fine, abia de data asta m-a chemat… în scris.

Scripta manent:

Am aspirat praful în care se conturase urma piciorului tău gol. Nu îl vedeam şi nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de covor roşu, culoarea buzelor tale. Lor le-am spălat urma de pe pahar. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de cristal tulburat de şampanie efervescentă, ca trupul meu sub urmele palmelor tale. Pe cea de pe obraz am mânjit-o cu o lacrimă culeasă pe un vârf de deget, apoi am lăsat duşul s-o trimită, laolaltă cu toate suratele ei rămase asupra mea, pe apa sâmbetei. Nu le vedeam, dar le simţeam ca pe un vis de tâlhar, mai puţin demn de tine decât perna pe care ţi-ai lăsat urma obrazului. Pe ea am înecat-o în maşina de spălat. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis impregnat în carne, aidoma urmei mele ascunse în tine. Nu o vedeam şi nu o vedeai, dar ai plecat cu ea. Şi-aş vrea să te-ntorci când o s-o vezi, când o să-şi lase urma foamei şi a setei pe sfârcurile tale…

Iar eu volant:

De la „volare” – nu-s volant! Adică am zburat încoace pe mătura marsupială, ca să-mi aduc şi pruncul – născut prematur, stă în incubator, dar l-am fotografiat.

Seamănă cu Arlech , nu-i aşa? Dar şi cu mine!

Oare ce nume să-i pun? Clona Enplusdoi? Sau clona Endindoi? Sau Clonalbastră? Bluecat? Pisiblu? Şi să-i fac deja blog?

Amintiri din viitor

— Ne-au trimis-o, părinte, ne-au trimis-o! E superbă! exclamă extaziat fratele Neagoe, ridicându-şi cu evlavie privirea către soarele străin, prea palid, cu care nu apucase să se obişnuiască în cei trei ani scurşi de la sosire.

— A străbătut cu bine cei patruş’ de ani lumină care ne despart de planeta mumă, iubite frate? întrebă stareţul Vasea, cu voce molcomă.

— Da, părinte, e intactă, numai că locul e prea strâmt, s-a aşezat şi peste vreo trei chilii, trimiţându-i pe trei fraţi de-ai noştri înainte de vreme la Tatăl Creator.

— Cum să nu încapă?! se minună stareţul. Am planurile bisericii de la Voroneţ, încape perfect între zidurile alea minunat de albastre între care i-am pregătit locul de veşnică dăinuire.

— Drept este, Preacuvioase, dar n-a sosit biserica aia, ci ceva mult mai mare, încărcat cu mai multă iubire divină!

— Hm! făcu stareţul. E vreo catedrală papistașă?

— Nu, Sfinţia Ta, e moscheea Kul Sharif.

— Vai de mine! se sperie stareţul. Şi zici c-a dărâmat numai trei chilii?! Nu se poate!

— Ba da, Preacuvioase, că m-am referit doar la pagubele aduse creştinătăţii. Restul … surplusului a picat peste o parte din Templul Cerului.

Ştii, ăla de ne-a sosit acum o lună, în locul bisericii de la Curtea de Argeş.

— Hmm, făcu din nou stareţul. Să înţeleg că tot de la pezevenghiul de Gigli ni se trage? De la zăpăcitul ăla?

— Nu e zăpăcit, Preacuvioase, greşeşte din IUBIRE. Iubire platonică, dar obsedantă, face într-una schimb de mesaje teleportate cu Elena Neprihănita, din partea colonizată de moldoveni a Peninsulei Vasilice. Ea îi trimite din când în când şi câte-o şiapâ aclimatizată, ca să plângă mai ghini di dorul dânsei.  El îi trimite numai vorbi dulci (nu di dulci!). Un calup  a ajuns la mine, din greşeală. Şi i l-am arătat Preacucernicului Iosif, apostolul IUBIRII,  care a spus, cu nesmintita-i bunătate: „Lui Gigli i se iartă totul, fiule, căci în el încape atât de multă IUBIRE necondiţionată, autentică, empatică… Omul ăsta respectă cu sfinţenie legea lui Dumnezeu: Absoluta IUBIRE NECONDITIONATA!


ERATĂ: Am aflat, dintr-o sursă sigură de pe planeta mumă, că iubirea lui Gigli e recondiţionată.



Am teleportat imaginile de aici şi de aici, iar cuvintele scrise cu italice de pe fieful Kontelui şi al Condesei. (Tot pe fieful lor îi găsiţi, printre cuvântători, pe Gigli, zis şi Craiul Purisan, pe Elena, zisă şi Puritana, şi Iosif, zis şi Fanaticul.)