Arhive pe etichete: ritual de trecere

A fost odată… şi încă o dată

Uneori se întâmplă, aşa…, o naşparleală care nici măcar nu e o naşparleală, un fleac de care ar trebui să te doară la un metru în spatele curului (şi, dacă încerci să simţi durerea, îţi dai seama că acolo şi e, ruptă de tine), o nimica toată, de mai mare râsul, şi chiar râzi, cu capul răsturnat pe spatele fotoliului, într-o cameră pustie… dar fleacul ăla te îndeamnă să trânteşti în urma ta o uşă, s-o încui şi să arunci cheia în ceva similar cu privata din fundul curţii.

Şi nu-ţi pare rău că ai aruncat-o, înţelegi brusc că fleacul ridicol te-a scos dintr-o lume care nu era a ta şi iar râzi, râzi mânzeşte când îţi dai seama cât ai pierdut stând acolo unde n-ar fi trebuit să intri.

Mi s-a întâmplat cu muuult timp în urmă, când mă credeam îndrăgostită lulea şi un asemenea fleac mi-a luat dragostea aia, sau ce-o fi fost ea, cu mâna, şi m-am simţit brusc într-al nouălea cer, într-o lume regăsită, printre prieteni pe care-i neglijasem, printre plăceri pe care mi le refuzasem…. Tata îmi spusese că se poate întâmpla, că i s-a întâmplat lui, dar nu-l crezusem…

De obicei nu cred până nu văd.

Şi în dimineaţa asta am văzut, m-am trezit brusc (adorm adesea în faţa laptopului, la „postul meu de lucru” special amenajat ca să mi-o pot permite) şi am văzut fleacul ridicol pe ecran şi…

Am aruncat cheia.

Ce caut în demenţa unei mici găşti virtuale, când dincolo de ecranul laptopului sunt de făcut atâtea lucruri pe care mă mint că n-am timp să le fac?

Intrarea în a treia dimensiune (a demenţei)

Noi, clonele Ina Arlech şi Arlechina , am ieşit din a doua dimensiune (a demenţei) în zorii zilei de 1 martie, fără nicio legătură cu „mărţişorul anului”, care încă nu fusese pus pe tapet. Nu ne-a  inspirat el bleah-ul.

În a treia dimensiune o să intrăm, poate, pe 1 aprilie (sic!).

(Deocamdată  n-avem chef de vorbă, aşa că… aici nu puteţi comenta.)

Guest post: Metilen Arlechevici Androgin

M-a ocărât doamna de la prăvălie. Pă bune, ia uitaţi-vă aici!

De-aia l-am spălat pe mititelul meu albastru. Tot pă bune, uite-aici dovada, dragul de el printre clăbuci, deja cu colan roşu, să nu se deoache:

Mai frumos de-atât nu l-am putut scoate.

Dar, după ritualul ăsta de trecere prin bolul cu săpun, i-am făcut rost şi de cetăţenie rusească – ca să se ştie clar cine-i tac-su. Şi iată cum i-l prezint lui Arlech (mi-am vândut mătura ca să cumpăr medalionul!):

Fără titlu

Cerşetoarea ţicnită care bombăne la colţul străzii nu face niciun rău. Întinde mâna, cere bani, spune „Pocăiţi-vă, că vine Apocalipsa!”, râde ca proasta-n târg, te-njură când îi laşi în palmă doar 50 de bani, nu un leu…

Îi dau câte-un leu aproape de fiecare dată când trec pe lângă ea, surâd când îmi spune „Să trăiască toţi copiii lu’ matale”, deşi nu am copii, îi dau şi câte-o bucată de friptură, de cozonac, îi iau apărarea când se-mbată vecinul de alături, o înjură şi vrea s-o gonească…

Şi prinde curaj, vine să-mi bată la poartă, şi-i deschid, şi-i dau bani, sau ceva de mâncare…

Şi-ncepe să vină-n fiecare zi, şi de două ori pe zi, pe urmă stă la poartă, şi mi se face milă, o las să doarmă noaptea într-o cămăruţă. Şi-ncepe să-mi spună în fiecare dimineaţă să mă pocăiesc, şi mă fac că n-o aud, că doar nu face niciun rău, sărmana, e nebună, nu ştie, nu-mi pun mintea cu ea, le spun şi prietenilor care vin la mine să n-o ia în seamă, să nu se răstească la biata femeie inofensivă…

Şi prinde o doză bună de curaj în plus, nu mai intră nimeni fără să-i spună ea ce păcătos e, îmi bate la geam când stau de vorbă cu prietenii, ba chiar mă trezesc că dă buzna peste noi şi ne ţine predici fără cap şi coadă… Şi prietenii şi rudele încep să mă ocolească…

Şi gata, se umple paharul, nu renunţ la viaţa mea şi la prietenii mei pur şi simplu fiindcă ţicnita aia, sărmana, nu face niciun rău. O scot frumuşel pe poartă afară, îmi fac rost şi  de un câine care-o latră dacă se apropie de gardul meu… Şi nu mă mai simt în stare să-i iau apărarea când o înjură vecinul.



Apropo de datul pe poartă afară, am foarte puţini cititori şi  încă şi mai puţini comentatori, nu mi-e greu să verific spam-ul şi să-i extrag pe cei ajunşi acolo – dacă nu sunt pe mica mea listă neagră (unde a ajuns din nou un comentator pe care-l scosesem aseară).

Hai cu altceva, altundeva (circumstanţială de mod)

În mahalaua
unde plâng uneori clovni,
flora-i bizară,

cresc camelii şui
în umbra castanilor,
unde-s şi lotuşi.

Nu e de mine.
Mai bine plec la mare,
că-mi plac delfinii

de lângă vila
kontelui şi condesei
în canadiană.

Cum plec? Cu trenul.
Îl iau oricând, gratis, din
Gara pentru Noi.

E ultrarapid.
Înghite kilometri
Hap! – instantaneu.

Născătură

Procreaţie”… Cuvântul mi-a zgâriat adânc timpanele bolnăvicios de sensibile – asta  după ce mi-a afectat retina, în procesul asimilării prin citire. Şi-am dat fuga la DEX, să văd dacă are acolo brazdă pe tarla.

Şi-avea!

Adică are. Brazdă de sinonim tolerat pentru „procreare”. Şi pentru învechitul „născătură”. Iar numita „născătură” a tras după sine, din a doua dimensiune a demenţei, ceea ce urmează:

E procreaţie? E născătură!
Se naşte moartea lumii-ncet, din zgură
De dor ucis şi ars pe-un rug de flori
Uscate-n suflet, printre pocnitori,
Sau printre pocnete, bubuituri –
Buboaie sparte, putrezite-n guri
Spre-a-şi împroşca puroiul printre buze,
Fetid şi gros, ucigător de muze.

Ritual de trecere

Eu, Arlech, primul pe numele meu, trag azi, de aici, cortina peste prima dimensiune a demenţei.

Vă invit să mă urmaţi, începând de mâine, nouă mai, într-o nouă dimensiune a demenţei – a doua după numărul ei.

Deocamdată vă sfătuiesc să nu uitaţi, niciodată şi nicăieri, că nimic nu e, niciodată şi nicăieri, ceea ce pare a fi!