Arhive pe etichete: păreri

Tampoane

Reclame

Din lac în puţ

De ce s-ar osteni cineva să facă  – şi încă separat, pentru mai multe bloguri – ceea ce propune Aldus aici?

Ca să nu mai priceapă nimic din cârnatul comentariilor?

Sau ca să aibă impresia că un comentator (Vladimir în exemplul dat) a început să vorbească singur pe blogurile altora?!

După cum am mai spus, dacă nu mai vrei să vezi un anumit comentator, singura soluţie realistă* e să nu mai bântui pe blogurile pe care bântuie el. Sau cel puţin să nu-ţi mai bagi nasul prin comentarii.

Cât despre autorul blogului ocolit –  asta e, nu poţi să-mpaci şi capra, şi varza. Ţine de riscurile blogăritului. 😛 Când,  printre obişnuiţii blogului, ai oamenii care nu se înghit (reciproc sau nu) se poate întâmpla să-l pierzi pe unul dintre ei.  Şi e similar cu viaţa offline. Dacă de fiecare dată când vine un prieten în vizită la tine dă de o aceeaşi persoană care îl calcă pe nervi, în cele din urmă pune capăt vizitelor. Dacă nu e masochist.


* Ca să n-avem vorbe: Am spus că e singura soluţie realistă, nu şi că m-am hotărât s-o aplic în vreun caz sau altul.

Cucii din blogosferă


Explicaţie ulterioară (5 august 2018; 14:20) – pentru cei care au nevoie de aşa ceva:
Acesta este un articol despre acei omentatori pe care îmi place să-i numesc „cucii din blogosferă”. Ca introducere, am folosit un comentariu de-al celui mai antipatic (mie) reprezentant al speciei, care, colac peste pupăză (că tot vorbim despre păsări 😛 😀 ), mai are şi mania versurilor de 2 parale.


Unii redescoperă apa caldă – mă rog, cu oarece erori observabile mai jos, asupra cărora n-am nici timp, nici chef să insist – şi, ca urmare, se cred atât de înţelepţi încât simt nevoia să-şi trâmbiţeze [pseudo]descoperirea, fapt care se agravează când fenomenul implică scremuta concepţie a unor versuri de 2 parale, pe alocuri şchioape* – de exemplu, ca astea:

Sigur,  recunosc că versuri de rahat mai fac şi eu. Dar mă mulţumesc să „împodobesc” cu ele tarlaua mea blogosferică. Pe alte tarlale, cum ar fi vaticlanul, îmi permit să calc în acest scop doar când oaspeţii sunt provocaţi să versăluiască pe seama câte unei imagini sau cu vreo altă ocazie.

Indivizii de teapa celui citat mai sus, care nu binevoiesc să-şi facă (nici măcar gratis!) un blog destinat producţiilor proprii (sau doar dejecţiilor personale), sunt cucii din blogosferă. N-au cuib, depun ouă (adesea gata stricate) în cuiburile altora (şi se mai şi plâng că li se taie dreptul la replică dacă proprietarul se supără în cele din urmă şi le trânteşte uşa în nas – sau sunt compătimiţi de diverşi „buni samariteni”, revoltaţi de nedreptatea căreia i-au căzut victimă ouăle cucului).

Şi celor mai mulţi nu le lipseşte doar blogul, nu vor să-şi asume nici măcar o identitate virtuală, un cont de wordpress în spatele căruia există o adresă de e-mail validă şi un gravatar.  Sau şi-ar putea folosi contul de google+ sau de facebook – existente pentru unii; dar nici măcar atât nu binevoiesc să facă.  ‘Mnealor „o dau anonimă”, zicându-şi ba X, ba Y, ba Z, ba… cum o mai fi.

Da, şi eu îmi zic ba Arlech, ba Arlechina, ba… altcumva; şi Aldus, de exemplu, îşi mai zice şi prietenii lui virtuali ştiu cum; şi or mai fi şi alţii, cu mai multe bloguri, semnate cu diverse pseudonime. Dar pseudonimele (nickname, cognomen, poreclă) se poartă de când lumea şi cel mai adesea se cunosc adevăratele nume ale oamenilor din spatele lor. Anonimatul deplin e masca laşului – nu e masca lui Zorro,  e ciorapul de pe mecla tâlharului  care atacă la adăpostul nopţii. De-aia cucii care nu-şi asumă nici măcar o identitate virtuală n-au ce  căuta pe blogurile mele.


* Constat că versurile şchioape şi de 2 parale au mare succes pe unele bloguri: la cârnatul de like-uri se adaugă comentariile cititorilor extaziaţi de sufletul sensibil şi de profunzimea autorului (în care se afundă broasca până la genunchi).

Dai, au ba?

Gestionarul e tot în concediu, dar a trimis întrebări prin sms… sau prin altceva de genu’, sau prin telepatie ( 😛 ), nu contează.

Îi dai sau nu like unui articol scris mişto (în opinia ta) dacă:

  1. face cunoscută o veste rea?
  2. readuce pe tapet (fie şi prin aluzii discrete) un conflict peste care, după părerea ta, ar fi mai sănătos să se aştearnă netulburat praful?
  3. îţi atacă (pe nedrept sau chiar pe bună dreptate) un prieten?
  4. nu eşti de acord cu ideile pe care le exprimă?
  5. te-ai certat cu autorul sau doar ai o părere proastă despre el, ca om?

Câte ceva despre…

Aş vrea să spun ceva, câte ceva despre… despre ce? Despre mine?

Ce ştiu eu despre mine? Ce-au uitat alţii. Ei, alţii, ştiu cine sunt, cine nu sunt, cine aş putea fi, cine am fost, cine n-am fost, cine n-aş putea fi…

Până şi chestia aia, duhul din spatele cârciumii virtuale Facebook, ştie câte ceva despre mine. Fiindc-aflat-a de la zodii:

Nu pot să spun dacă zodiile se înşeală sau nu, însă eu, care am prins limba română înainte de ultima şi – cred – cea mai netoată dintre infestările sale, aş fi zis toate astea puţintel altfel:

Eşti amuzant(ă), distractiv(ă) şi diferit(ă) de ceilalţi. Îţi urmezi instinctele şi faci ceea ce-ţi place fără să-ţi pese ce spun alţii despre tine. Le ţii piept tuturor fără probleme şi îţi urmezi întotdeauna calea.

Ei, şi, cu asta, mi s-au teminat şi cheful de vorbă, şi timpul pentru bătut câmpii. Adică nu vă mai spun nimic. 😛

Cântec de mahala

Blogosfera, vrei, nu vrei,
E un boţ de mahalale.
Poţi prin mai multe da la gioale,
Poţi face purici prin vreo trei…

Şi poţi să fii mai mulţi într-unul,
Şi popă anonim poţi fi,
Misionar mangă-n bălării,
Sau o poţi face pe nebunul.

Poţi fi poet, geniu pustiu,
Sau poţi să măcăni ca o raţă,
Poţi să fii piază rea sau caţă,
O mangafa, gând fistichiu.

Dar, omule,-nţelege-odată
Că dormi aşa cum îţi aşterni,
Şi-i mahalaua cum ţi-o cerni.
Adică: „Zoe, fii bărbată!”

E gura lumii crunt satrap,
Dacă îi dai apă la moară,
Dar roata morii nu te-omoară
De-ai scaun, nu şezlong, la cap.

Veridicitate

Există cărţi, iar cărţile conţin informaţii. Dar de ce cred unii că simpla tipărire a unei informaţii îi garantează veridicitatea?

Există cărţi pe săturate.
Sigur, nu-i adevărat
Tot ce ni se spune-n toate.
Dar are veridicitate
Tot ce îţi este îndesat
Pe circumvoluţiuni spălate.

A nu se confunda cu ospiciu

Undeva, cândva…

Nu cândva, acum.

Acum există, undeva, un edificiu.  (A nu se confunda cu ospiciu.) Se înalţă într-o zonă privilegiată a megalopolisului, pe domeniu privat, de tipul .ro, nu în cartierele sărace, gen wordpress sau blogspot. Dar asta n-are importanţă.

Ca toate edificiile, are şi ăsta un frontispiciu. (A nu se confunda cu ospiciu.) Pe frontispiciu scrie, mare şi frumos, „Kontele & Condesa”. Toată lumea vede frontispiciul, dar nu toată lumea ştie cine sunt Kontele & Condesa. Câţiva ştiu, pentru că le sunt prieteni în Cartea Feţelor, zisă şi Cartea Pereţilor, unde pe fiecare perete e o faţă, mascată sau nu, şi sub fiecare faţă e scris un nume, adevărat sau nu. Şi, dintr-un dor de artă rupestră, fiecare scrie, desenează, cântă şi dansează pe peretele lui, sau pe pereţii prietenilor, dacă prietenii îi dau voie. E un exerciţiu (a nu se confunda cu ospiciu) de socializare. Dar asta n-are importanţă.

Ca mai toate edificiile din megalopolis,  şi edificiul Kontele & Condesa are o mare sală a Conclavului (o întindere ce tinde asimptotic la infinit), în care intrarea e liberă. Intri, găseşti cu siguranţă un loc confortabil, răsfoieşti programul adus de un roboşoarece şi-ţi alegi o dezbatere. Căci Kontele & Condesa adoră dezbaterile pe teme majore, esoterice, filozofice, existenţiale, socio-morale… Toată lumea poate citi temele, toată lumea poate citi dezbaterile, da capo al fine, pe sărite, în diagonală… Unii le citesc din interes, alţii dintr-un capriciu… (A nu se confunda cu ospiciu.) Şi unii aplaudă, alţii se iau cu mâinile de păr, alţii se tăvălesc pe jos de râs… Dar asta n-are importanţă.

Important e că, teoretic, oricine poate participa la dezbatere – cu mască sau fără mască, spunându-şi numele sau alegându-şi un pseudonim oarecare. Am spus teoretic fiindcă oricine poate spune orice, dar Kontele & Condesa au drept de veto. Ce nu le place nu se înscrie în istoricul dezbaterii. Dar asta n-are importanţă.

N-are importanţă fiindcă zice-se că numai o singură dată s-a întâmplat să fie respinsă o replică. Kontele & Condesa sunt îngăduitori, şi nici măcar nu se amestecă în disputele relativ personale ale vorbitorilor, dintre care unele fac deliciul (a nu se confunda cu ospiciul) amatorilor de circotecă şi cat fight. Ceea ce nu înseamnă şi că gazdele (Kontele & Condesa) se sfiesc să spună sus şi tare că au oaspeţii lor preferaţi (beton în toate cele), care nu-şi vor pierde dreptul la cuvânt, indiferent ce ar debita şi pe cine ar ofusca. Dar asta nu contează.

Nu contează fiindcă, oricum, nimeni nu poate ofusca prea multe persoane, căci vorbitorii, deşi foarte guralivi, sunt foarte puţini. Cu tot cu gazde, îi cam poţi număra pe degetele celor două mâini din dotare. Aşa că, mhm, aici se deschide un caliciu (a nu se confunda cu ospiciu) de întrebări:

  • De ce nu se avântă mai multă lume în dispute? Aş vrea un indiciu. (A nu se confunda cu ospiciu.)
  • De ce se întind atâta la vorbă cei zece limbuţi? O fi vorba de vreun viciu? (A nu se confunda cu ospiciu.)
  • De ce zic unii că plecă definitiv şi irevocabil, dar se întorc chiar a doua zi? Oare edificiul Kontele & Condesa dă dependenţă? Insuflă, subliminal, un soi de spirit de sacrificiu (a nu se confunda cu ospiciu), gen „trebuie să se dea în stambă cineva, şi de ce nu m-aş sacrifica eu, că mi-e opacă masca”? Dar nici măcar n-au măşti cu toţii.
  • De ce atrage edificiul personaje bizare, gen oratori care se declară entităţi superioare, reîncarnate din foc & pară sau din iubire & bunătate? Sunt doi din nici zece, adică peste douăzeci la sută. Mâine-poimâine te trezeşti c-apare şi vreun specialist în extispiciu, zis şi haruspiciu! (A nu se confunda cu ospiciu.)
  • De ce-am scris eu polologhia asta, de care tocmai m-am plictisit? Am crezut că-i fac cuiva – sau că-mi fac mie – un  serviciu? (A nu se confunda cu ospiciu.) Sau am vrut să vă ofer, online, un supliciu? (A nu se confunda cu ospiciu.)

Am decupat imaginea din Wikipedia.