Arhive pe etichete: de dragoste

A fost…

clic o ţâră mai sus
Reclame

De import

Dragul meu Arlech susţine că eu una sunt – cu sau fără pruncul Metilen – femeia care i-a intrat în sânge, dar că, pe motiv că numita Valentine’s Day e o aia, o venetică, o sărbătoare de import, nu-mi poate dedica astăzi decât tot ceva de import, adică fo’ zece înşiruiri de cuvinte sunătoare din coadă, pe care le-a importat de pe foile îngălbenite ale unei agende vechi.

Iar eu, ce să zic? Îi sunt totuşi recunoscătoare că nu le-a suprapus peste poza asta:

… ci peste asta:

clic o ţâră mai sus

 

Guest post: M-am întors

‘Neaţa bună!

Sunt eu, Arlechina. Gata, m-am întors. M-am întors de mai multe ori, dar Arlech…

În fine, abia de data asta m-a chemat… în scris.

Scripta manent:

Am aspirat praful în care se conturase urma piciorului tău gol. Nu îl vedeam şi nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de covor roşu, culoarea buzelor tale. Lor le-am spălat urma de pe pahar. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de cristal tulburat de şampanie efervescentă, ca trupul meu sub urmele palmelor tale. Pe cea de pe obraz am mânjit-o cu o lacrimă culeasă pe un vârf de deget, apoi am lăsat duşul s-o trimită, laolaltă cu toate suratele ei rămase asupra mea, pe apa sâmbetei. Nu le vedeam, dar le simţeam ca pe un vis de tâlhar, mai puţin demn de tine decât perna pe care ţi-ai lăsat urma obrazului. Pe ea am înecat-o în maşina de spălat. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis impregnat în carne, aidoma urmei mele ascunse în tine. Nu o vedeam şi nu o vedeai, dar ai plecat cu ea. Şi-aş vrea să te-ntorci când o s-o vezi, când o să-şi lase urma foamei şi a setei pe sfârcurile tale…

Iar eu volant:

De la „volare” – nu-s volant! Adică am zburat încoace pe mătura marsupială, ca să-mi aduc şi pruncul – născut prematur, stă în incubator, dar l-am fotografiat.

Seamănă cu Arlech , nu-i aşa? Dar şi cu mine!

Oare ce nume să-i pun? Clona Enplusdoi? Sau clona Endindoi? Sau Clonalbastră? Bluecat? Pisiblu? Şi să-i fac deja blog?

De loc

Pe alte bloguri ninge, dar la mine plouă,
Ca şi-n oraşul ăsta ce se-ntinde, trist,
Sub vânt, în jurul locului unde exist
Dând zilele cu tine pe din două.

Nu le tăiem de-a lungul, nici de-a latul,
Ne suprapunem timpul, trece-n dublu strat,
Din noapte către zori, spre prânz, spre înserat,
Pas după pas, un ceas fugind de altul.

Dar nu e trist aici la noi, în mijloc;
Ţii adăpost de vânturi şi de ploaie,
Căldura lumii-n jur ni se-ncovoaie,
Şi ştiu că locul nu mi-e rău deloc.

 


La drept vorbind, tristeţea nu îmi place şi, când aşa ceva în vârf de blog îmi zace, e musai, musai!, să îi pun capac cumva mai vesel, de-aia fac ce fac şi încropesc… ceva, oricât de prost, nutrind convingerea că are rost. 😛

Deşiră-te mărgărite

Se deşiră, printre ploi
Revărsate din ochi goi,
Pustiit, un vis de doi,
Unde unul dă-napoi.

Dă-napoi ce n-a avut,
Dă-napoi ce n-a ştiut,
Dă-napoi ce n-a putut,
Dă-napoi ce s-a umplut.

S-a umplut de vorbe-n vânt,
S-a golit de simţământ,
S-a golit de legământ,
S-a umplut ca un mormânt.

Fantezie erotică

locul de baştină al comentariului

De fapt, eu începusem să scriu, pe blogul ăsta, ceva care s-ar putea numi [şi] fantezie erotică. I se pot găsi cusururi, fireşte, dar nu de natura celor din elucubraţia numitei Elena, al cărei comentariu apare mai sus.

De fapt, am vrut să scriu o poveste lungă, foarte luuungă – cât un blog de lungă, dar, după un episod şi încă unul, am ajuns la concluzia că n-am timp pentru aşa ceva şi m-am grăbit să-i trântesc o încheiere.




COMPLETARE TANGEŢIALĂ

Cică azi e ziua limbii române, ucisă lent, în chinuri nebune, de elene cu smartfon de bonton şi cap cu lacune, duios mângâiat de lotuşi din lagune şi de iosifi care strivesc virgule între cuvinte când ţin să aducă aminte, cu vorbe din câte-o psaltire, că totul e numai şi numai IUBIRE şi că Mamona ne sapă, sub dorul de bani ne îngroapă, ne lasă în câte-o hârtoapă – dacă nu suntem… pară de foc – englezească! – trăi-ne-ar ţicneala să ne trăiască.

Amintiri din viitor

— Ne-au trimis-o, părinte, ne-au trimis-o! E superbă! exclamă extaziat fratele Neagoe, ridicându-şi cu evlavie privirea către soarele străin, prea palid, cu care nu apucase să se obişnuiască în cei trei ani scurşi de la sosire.

— A străbătut cu bine cei patruş’ de ani lumină care ne despart de planeta mumă, iubite frate? întrebă stareţul Vasea, cu voce molcomă.

— Da, părinte, e intactă, numai că locul e prea strâmt, s-a aşezat şi peste vreo trei chilii, trimiţându-i pe trei fraţi de-ai noştri înainte de vreme la Tatăl Creator.

— Cum să nu încapă?! se minună stareţul. Am planurile bisericii de la Voroneţ, încape perfect între zidurile alea minunat de albastre între care i-am pregătit locul de veşnică dăinuire.

— Drept este, Preacuvioase, dar n-a sosit biserica aia, ci ceva mult mai mare, încărcat cu mai multă iubire divină!

— Hm! făcu stareţul. E vreo catedrală papistașă?

— Nu, Sfinţia Ta, e moscheea Kul Sharif.

— Vai de mine! se sperie stareţul. Şi zici c-a dărâmat numai trei chilii?! Nu se poate!

— Ba da, Preacuvioase, că m-am referit doar la pagubele aduse creştinătăţii. Restul … surplusului a picat peste o parte din Templul Cerului.

Ştii, ăla de ne-a sosit acum o lună, în locul bisericii de la Curtea de Argeş.

— Hmm, făcu din nou stareţul. Să înţeleg că tot de la pezevenghiul de Gigli ni se trage? De la zăpăcitul ăla?

— Nu e zăpăcit, Preacuvioase, greşeşte din IUBIRE. Iubire platonică, dar obsedantă, face într-una schimb de mesaje teleportate cu Elena Neprihănita, din partea colonizată de moldoveni a Peninsulei Vasilice. Ea îi trimite din când în când şi câte-o şiapâ aclimatizată, ca să plângă mai ghini di dorul dânsei.  El îi trimite numai vorbi dulci (nu di dulci!). Un calup  a ajuns la mine, din greşeală. Şi i l-am arătat Preacucernicului Iosif, apostolul IUBIRII,  care a spus, cu nesmintita-i bunătate: „Lui Gigli i se iartă totul, fiule, căci în el încape atât de multă IUBIRE necondiţionată, autentică, empatică… Omul ăsta respectă cu sfinţenie legea lui Dumnezeu: Absoluta IUBIRE NECONDITIONATA!


ERATĂ: Am aflat, dintr-o sursă sigură de pe planeta mumă, că iubirea lui Gigli e recondiţionată.



Am teleportat imaginile de aici şi de aici, iar cuvintele scrise cu italice de pe fieful Kontelui şi al Condesei. (Tot pe fieful lor îi găsiţi, printre cuvântători, pe Gigli, zis şi Craiul Purisan, pe Elena, zisă şi Puritana, şi Iosif, zis şi Fanaticul.)