Lume, lumeee!

Arlech are o colivie de lipsuri. Printre altele, se lungeşte cam mult la vorbă – când ar trebui să facă altceva.

Ca să nu ajungă toată gaşca muritoare de foame din cauza logoreei sale, e la muncă forţată, tocmai a „decolat” într-acolo. Poate s-o-ntoarce în chip de mărţişor. :mrgreen:

Dar v-a lăsat un mesaj explicativo-justificativ – sau viceversa. 😛

Reclame

SOS

Pe două dintre blogurile pe care hălăduiesc cel mai des şi mai des, liniştea e asurzitoare: un singur comentariu aici, aici tot unul singur…

Nedumerirea mea e atât de mare, încât…

                  

Spicuiri

Am spicuit dintr-un dialog:

Am spicuit fiindcă şi eu o ştiu pe Lupu – adică îi am blogul pe lista celor urmărite şi,  din când în când, i-l mai şi citesc. Şi uneori sunt de acord cu ce scrie, alteori nu. Dar nu despre asta e vorba, ci de faptul că, citind bucăţica asta de dialog, mi-am dat brusc seama că n-o ştiu şi ca actriţă şi m-am gândit că e cazul să scap de lacune, aşa că am făcut cercetări, ocazie cu care am dat, mai întâi şi la început, peste asta, de mai jos – oarecum în ton cu numele motanului, aş zice. (Peste primul minut din clip puteţi sări.)

Apoi mai spicuit şi asta – că e cu motanul în parc. 😛

Şi nu se poate spune că mă simt în stare să mă pronunţ în privinţa talentelor actoriceşti ale persoanei în cauză, dar poate vor alţii să se pronunţe. Deşi nu e musai.

Ca să mă aflu-n treabă

Pentru că prin alte părţi s-a tot vorbit despre nume, iată ce mi-a venit în minte:

pentru detalii suplimentare (fără legătură cu numele) clic pe poză

Cu mulţumiri pentru Bardul din Avon şi pentru funny.pho.to de pe net.

Pe margine de imagine

Sunt tentat s-o primesc înapoi pe arlechină, pe creatura asta… Cu Metilen al ei cu tot. 😉

Mi-a făcut farmece, fără doar şi poate! Cât a lipsit, cum găseam câte-o imagine pe câte undeva, cum aiuram pe marginea ei… Uite-aşa:

Ai crezut cândva că sunt pictor – stranie impresie! – şi te-ai întins pe pânza mea, artă şi zâmbet, picior de pod peste uitare, turn de fum către al nouălea cer… Te trag în piept cu fiecare trabuc, şi-aş vrea să-ţi simt un ochi în inima mea… Dar e târziu, şi-n cafenea sunt singur… Şi plec pe pânza străzii, dor nevăzut printre momâi schiloade…

Guest post: Metilen Arlechevici Androgin

M-a ocărât doamna de la prăvălie. Pă bune, ia uitaţi-vă aici!

De-aia l-am spălat pe mititelul meu albastru. Tot pă bune, uite-aici dovada, dragul de el printre clăbuci, deja cu colan roşu, să nu se deoache:

Mai frumos de-atât nu l-am putut scoate.

Dar, după ritualul ăsta de trecere prin bolul cu săpun, i-am făcut rost şi de cetăţenie rusească – ca să se ştie clar cine-i tac-su. Şi iată cum i-l prezint lui Arlech (mi-am vândut mătura ca să cumpăr medalionul!):

Guest post: M-am întors

‘Neaţa bună!

Sunt eu, Arlechina. Gata, m-am întors. M-am întors de mai multe ori, dar Arlech…

În fine, abia de data asta m-a chemat… în scris.

Scripta manent:

Am aspirat praful în care se conturase urma piciorului tău gol. Nu îl vedeam şi nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de covor roşu, culoarea buzelor tale. Lor le-am spălat urma de pe pahar. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de cristal tulburat de şampanie efervescentă, ca trupul meu sub urmele palmelor tale. Pe cea de pe obraz am mânjit-o cu o lacrimă culeasă pe un vârf de deget, apoi am lăsat duşul s-o trimită, laolaltă cu toate suratele ei rămase asupra mea, pe apa sâmbetei. Nu le vedeam, dar le simţeam ca pe un vis de tâlhar, mai puţin demn de tine decât perna pe care ţi-ai lăsat urma obrazului. Pe ea am înecat-o în maşina de spălat. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis impregnat în carne, aidoma urmei mele ascunse în tine. Nu o vedeam şi nu o vedeai, dar ai plecat cu ea. Şi-aş vrea să te-ntorci când o s-o vezi, când o să-şi lase urma foamei şi a setei pe sfârcurile tale…

Iar eu volant:

De la „volare” – nu-s volant! Adică am zburat încoace pe mătura marsupială, ca să-mi aduc şi pruncul – născut prematur, stă în incubator, dar l-am fotografiat.

Seamănă cu Arlech , nu-i aşa? Dar şi cu mine!

Oare ce nume să-i pun? Clona Enplusdoi? Sau clona Endindoi? Sau Clonalbastră? Bluecat? Pisiblu? Şi să-i fac deja blog?

De loc

Pe alte bloguri ninge, dar la mine plouă,
Ca şi-n oraşul ăsta ce se-ntinde, trist,
Sub vânt, în jurul locului unde exist
Dând zilele cu tine pe din două.

Nu le tăiem de-a lungul, nici de-a latul,
Ne suprapunem timpul, trece-n dublu strat,
Din noapte către zori, spre prânz, spre înserat,
Pas după pas, un ceas fugind de altul.

Dar nu e trist aici la noi, în mijloc;
Ţii adăpost de vânturi şi de ploaie,
Căldura lumii-n jur ni se-ncovoaie,
Şi ştiu că locul nu mi-e rău deloc.

 


La drept vorbind, tristeţea nu îmi place şi, când aşa ceva în vârf de blog îmi zace, e musai, musai!, să îi pun capac cumva mai vesel, de-aia fac ce fac şi încropesc… ceva, oricât de prost, nutrind convingerea că are rost. 😛