Arhive pe categorii: vieţi imaginare

Despre îmbrăţişare, împerechere şi încrucişare

— Statui şi porţelan şi cioburi

Pleacă în lume şi se-ntorc.

— Ei, ce tot grohăi?

     — Da’ ce,-s porc?

Sunt cal. Şi am pistoale-n coburi.

 

— Vrei să mă-mpuşti?

      — Mă crezi nebun?

Ca să te-mpuşc îmi trebe tun!

(Dar… vezi? Împerechearăm, fată,

Rima ce fuse-mbrăţişată!)

 

— Păi da, că-ntâi te-mbrăţişezi!

Dup-aia te împerechezi!

Iar dacă te şi-ncrucişezi…

— Fă, Arlechino! Taci şi şezi!

 

Dacă-s zurliu, tu eşti bolândă.

Înghite-ţi vorbele în dodii.

Roade-le-ntre măsele, blândă.

Că doară n-o să-ţi cumpăr rodii!

Reclame

Dialog

Arlechina: De ce stau bărbaţii deştepţi de vorbă cu femeile proaste?

Arlech: Nu ştiu.

Arlechina: Nu ştii pentru că nu eşti deştept.

Arlech: Sau pentru că eu nu stau de vorbă cu femeile proaste.

Arlechina: Dar stai de vorbă cu mine.

Arlech: Tu nu eşti proastă.

Arlechina: Dar tu mă crezi proastă.

Arlech: De ce crezi că te cred eu proastă?

Arlechina: Pentru că eşti prost.

Arlech: Adică eu sunt prost şi tu eşti deşteaptă?

Arlechina: Evident că tu eşti prost şi eu sunt deşteaptă.

Arlech: Atunci de ce stau femeile deştepte de vorbă cu bărbaţii proşti?

Arlechina: Pentru că toţi bărbaţii îndrăgostiţi sunt proşti.

Arlech: Adică eu sunt prost fiindcă sunt îndrăgostit?

Arlechina: Nu, tu eşti prost fiindcă eşti prost.

Arlech: Atunci de ce stai tu de vorbă cu mine?

Arlechina: Pentru că sunt îndrăgostită.

Arlech: De mine?

Arlechina: Nu. De vorbele mele.

Arlech: Atunci de ce nu vorbeşti singură?

Arlechina: Pentru că e fascinant să vorbeşti cu proştii. Inteligenţa e limitată, dar prostia n-are limite!

Arlech: Atunci ştii de ce stau bărbaţii deştepţi de vorbă cu femeile proaste.

Arlechina: ?!

Arlech: Pentru că e fascinant să vorbeşti cu…

Alechina: Cu proştii, prostule, nu cu proastele!

Arlech: Numai prostia proştilor n-are limite, a proastelor are?

Arlechina: Da, fiindcă ştiu cum să enerveze femeile deştepte.

Arlech: Atunci ştii de ce stau bărbaţii deştepţi de vorbă cu femeile proaste.

Arlechina: ?!

Arlech: Pentru că pe ei femeile proaste nu ştiu cum să-i enerveze.

Alechina: De unde ştii?

Arlech: Nu ştiu. Trag concluzii.

Arlechina: Ce concluzii?

Arlech: Că, dacă i-ar enerva femeile proaste, bărbaţilor deştepţi nu le-ar plăcea să stea de vorbă cu ele.

Arlechina: Păi tu de unde ştii că le place să stea de vorbă cu ele?

Arlech: Păi nu m-ai întrebat tu de ce le place bărbaţilor deştepţi să stea de vorbă cu femeile proaste?

Arlechina: A fost o întrebare, nu o afirmaţie.

Arlech: Păi ce rost are să-ntrebi de ce se-ntâmplă ceva care nu se întâmplă?

Arlechina: Poate mi s-a părut că se întâmplă.

Arlech: Atunci trebuia să pui altă întrebare.

Arlechina: Care?

Arlech: „Mi se pare mie, sau bărbaţilor deştepţi chiar le place să stea de vorbă cu femeile proaste?”

Arlechina: Şi la asta ce-ai fi răspuns?

Arlech: Nu ştiu.

Arlechina: Nu ştii ce-ai fi răspuns?

Arlech: Răspunsul ar fi fost „nu ştiu”.

Arlechina: Păi, dacă tot primeam acelaşi răspuns, ce rost avea să-ţi pun altă întrebare?

Arlech: Eşti ţicnită, sau ţii să mă enervezi?

Arlechina: Păi vezi că  femeile proaste îi enervează pe bărbaţii deştepţi?

Arlech:  Ai spus că tu nu eşti proastă.

Arlechina: Am căzut de acord că tu mă crezi proastă.

Arlech: Am căzut din lac în puţ.

Arlechina: ?!

Arlech: Batem apa-n piuă.

Arlechina: Ai spus că am căzut în puţ, nu în piuă.

Arlech: A fost o…. metaforă.

Arlechina: Dacă spui „a fost”, înseamnă că nu mai este.

Arlech: „A fost” e… un fel de a spune… Aşa se spune.

Arlechina: Ce?

Arlech: Că eşti proastă!

Arlechina: Păi vezi că mă crezi proastă?

Arlech: Ooof… Am spus-o la nervi.

Arlechina: Păi vezi că te enervez?

Arlech: Mă enervezi fiindcă o faci pe proasta.

Arlechina: De ce crezi că i-ar plăcea unei femei deştepte s-o facă pe proasta?

Arlech: Fiindcă îşi închipuie că bărbaţilor deştepţi le place să stea de vorbă cu femeile proaste.

Arlechina: Şi nu e adevărat?

Arlech: Nu ştiu.

Arlechina: Ooof… Acelaşi răspuns! Batem apa-n piuă!

Arlech: Păi asta am spus şi eu.

Arlechina: Ai spus că am căzut în puţ.

Arlech: Am spus că am căzut în puţ fiindcă batem apa-n piuă.

Arlechina: Am fost cu piua-n lac?

Arlech: ?!

Arlechina: Ai spus că am căzut din lac în puţ.

Arlech (către cititori): O scoate cineva pe asta din puţ, ca să nu mor cu ea de gât?

Metilen Arlechevici Androgin (ăsta mereu miorlăie neîntrebat!): Aş scoate-o eu, da-s neam de mâţă şi nu-mi place apa. Şi trebuie să muriţi amândoi ca să moştenesc blogul, că asta mi-ar plăcea! (După o pauză de vreo două ore): Şi deja aţi vorbit voi doi prea mult aici, aşa că profit de ocazie c-am pus laba pe cheie şi-nchid comentariile! 😛

De import

Dragul meu Arlech susţine că eu una sunt – cu sau fără pruncul Metilen – femeia care i-a intrat în sânge, dar că, pe motiv că numita Valentine’s Day e o aia, o venetică, o sărbătoare de import, nu-mi poate dedica astăzi decât tot ceva de import, adică fo’ zece înşiruiri de cuvinte sunătoare din coadă, pe care le-a importat de pe foile îngălbenite ale unei agende vechi.

Iar eu, ce să zic? Îi sunt totuşi recunoscătoare că nu le-a suprapus peste poza asta:

… ci peste asta:

clic o ţâră mai sus

 

Pe margine de imagine

Sunt tentat s-o primesc înapoi pe arlechină, pe creatura asta… Cu Metilen al ei cu tot. 😉

Mi-a făcut farmece, fără doar şi poate! Cât a lipsit, cum găseam câte-o imagine pe câte undeva, cum aiuram pe marginea ei… Uite-aşa:

Ai crezut cândva că sunt pictor – stranie impresie! – şi te-ai întins pe pânza mea, artă şi zâmbet, picior de pod peste uitare, turn de fum către al nouălea cer… Te trag în piept cu fiecare trabuc, şi-aş vrea să-ţi simt un ochi în inima mea… Dar e târziu, şi-n cafenea sunt singur… Şi plec pe pânza străzii, dor nevăzut printre momâi schiloade…

Guest post: Metilen Arlechevici Androgin

M-a ocărât doamna de la prăvălie. Pă bune, ia uitaţi-vă aici!

De-aia l-am spălat pe mititelul meu albastru. Tot pă bune, uite-aici dovada, dragul de el printre clăbuci, deja cu colan roşu, să nu se deoache:

Mai frumos de-atât nu l-am putut scoate.

Dar, după ritualul ăsta de trecere prin bolul cu săpun, i-am făcut rost şi de cetăţenie rusească – ca să se ştie clar cine-i tac-su. Şi iată cum i-l prezint lui Arlech (mi-am vândut mătura ca să cumpăr medalionul!):

Guest post: M-am întors

‘Neaţa bună!

Sunt eu, Arlechina. Gata, m-am întors. M-am întors de mai multe ori, dar Arlech…

În fine, abia de data asta m-a chemat… în scris.

Scripta manent:

Am aspirat praful în care se conturase urma piciorului tău gol. Nu îl vedeam şi nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de covor roşu, culoarea buzelor tale. Lor le-am spălat urma de pe pahar. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis de cristal tulburat de şampanie efervescentă, ca trupul meu sub urmele palmelor tale. Pe cea de pe obraz am mânjit-o cu o lacrimă culeasă pe un vârf de deget, apoi am lăsat duşul s-o trimită, laolaltă cu toate suratele ei rămase asupra mea, pe apa sâmbetei. Nu le vedeam, dar le simţeam ca pe un vis de tâlhar, mai puţin demn de tine decât perna pe care ţi-ai lăsat urma obrazului. Pe ea am înecat-o în maşina de spălat. Nu o vedeam, dar o simţeam ca pe un vis impregnat în carne, aidoma urmei mele ascunse în tine. Nu o vedeam şi nu o vedeai, dar ai plecat cu ea. Şi-aş vrea să te-ntorci când o s-o vezi, când o să-şi lase urma foamei şi a setei pe sfârcurile tale…

Iar eu volant:

De la „volare” – nu-s volant! Adică am zburat încoace pe mătura marsupială, ca să-mi aduc şi pruncul – născut prematur, stă în incubator, dar l-am fotografiat.

Seamănă cu Arlech , nu-i aşa? Dar şi cu mine!

Oare ce nume să-i pun? Clona Enplusdoi? Sau clona Endindoi? Sau Clonalbastră? Bluecat? Pisiblu? Şi să-i fac deja blog?

Deşiră-te mărgărite

Se deşiră, printre ploi
Revărsate din ochi goi,
Pustiit, un vis de doi,
Unde unul dă-napoi.

Dă-napoi ce n-a avut,
Dă-napoi ce n-a ştiut,
Dă-napoi ce n-a putut,
Dă-napoi ce s-a umplut.

S-a umplut de vorbe-n vânt,
S-a golit de simţământ,
S-a golit de legământ,
S-a umplut ca un mormânt.

Fără titlu

Cerşetoarea ţicnită care bombăne la colţul străzii nu face niciun rău. Întinde mâna, cere bani, spune „Pocăiţi-vă, că vine Apocalipsa!”, râde ca proasta-n târg, te-njură când îi laşi în palmă doar 50 de bani, nu un leu…

Îi dau câte-un leu aproape de fiecare dată când trec pe lângă ea, surâd când îmi spune „Să trăiască toţi copiii lu’ matale”, deşi nu am copii, îi dau şi câte-o bucată de friptură, de cozonac, îi iau apărarea când se-mbată vecinul de alături, o înjură şi vrea s-o gonească…

Şi prinde curaj, vine să-mi bată la poartă, şi-i deschid, şi-i dau bani, sau ceva de mâncare…

Şi-ncepe să vină-n fiecare zi, şi de două ori pe zi, pe urmă stă la poartă, şi mi se face milă, o las să doarmă noaptea într-o cămăruţă. Şi-ncepe să-mi spună în fiecare dimineaţă să mă pocăiesc, şi mă fac că n-o aud, că doar nu face niciun rău, sărmana, e nebună, nu ştie, nu-mi pun mintea cu ea, le spun şi prietenilor care vin la mine să n-o ia în seamă, să nu se răstească la biata femeie inofensivă…

Şi prinde o doză bună de curaj în plus, nu mai intră nimeni fără să-i spună ea ce păcătos e, îmi bate la geam când stau de vorbă cu prietenii, ba chiar mă trezesc că dă buzna peste noi şi ne ţine predici fără cap şi coadă… Şi prietenii şi rudele încep să mă ocolească…

Şi gata, se umple paharul, nu renunţ la viaţa mea şi la prietenii mei pur şi simplu fiindcă ţicnita aia, sărmana, nu face niciun rău. O scot frumuşel pe poartă afară, îmi fac rost şi  de un câine care-o latră dacă se apropie de gardul meu… Şi nu mă mai simt în stare să-i iau apărarea când o înjură vecinul.



Apropo de datul pe poartă afară, am foarte puţini cititori şi  încă şi mai puţini comentatori, nu mi-e greu să verific spam-ul şi să-i extrag pe cei ajunşi acolo – dacă nu sunt pe mica mea listă neagră (unde a ajuns din nou un comentator pe care-l scosesem aseară).

Câte ceva despre…

Aş vrea să spun ceva, câte ceva despre… despre ce? Despre mine?

Ce ştiu eu despre mine? Ce-au uitat alţii. Ei, alţii, ştiu cine sunt, cine nu sunt, cine aş putea fi, cine am fost, cine n-am fost, cine n-aş putea fi…

Până şi chestia aia, duhul din spatele cârciumii virtuale Facebook, ştie câte ceva despre mine. Fiindc-aflat-a de la zodii:

Nu pot să spun dacă zodiile se înşeală sau nu, însă eu, care am prins limba română înainte de ultima şi – cred – cea mai netoată dintre infestările sale, aş fi zis toate astea puţintel altfel:

Eşti amuzant(ă), distractiv(ă) şi diferit(ă) de ceilalţi. Îţi urmezi instinctele şi faci ceea ce-ţi place fără să-ţi pese ce spun alţii despre tine. Le ţii piept tuturor fără probleme şi îţi urmezi întotdeauna calea.

Ei, şi, cu asta, mi s-au teminat şi cheful de vorbă, şi timpul pentru bătut câmpii. Adică nu vă mai spun nimic. 😛