Arhive pe categorii: înştiinţări

Bineţe

Cred că, mai nou, în fiecare zi e ziua internaţională a cuiva.

Ieri fuse a mâţelor, şi nu trecurăţi niciunul pe-aici să-mi ziceţi „LA MULŢI ANI”!

Fusei dezamăgită.

Da’,  ca să ştiţi că nu vă port pică, venii acu’ să vă dau bineţe.

HAIL! – sau AVE!, dacă preferaţi.

 

Reclame

Pentru posteritate

E foarte adevărat că în apartamentele de bloc din România – cel puţin în alea construite între 1944 şi 1989 – nu există, din câte ştiu eu, bideuri. Dar asta nu înseamnă că e musai să emigrăm ca să vedem unul, altfel decât în poze sau în filme.

Acum aproape 62 de ani, părinţii m-au luat de la maternitate şi m-au adus la domiciliul lor de atunci, adică într-un apartament dintr-o casă bucureşteană din perioada interbelică – sau poate construită chiar înainte de Primul Război Mondial, nu ştiu exact.  Apartamentul avea patru camere şi două băi, şi în fiecare din astea două era câte un bideu (încă mai este). Era/este apartamentul moştenit de soţul uneia dintre mătuşile mele de la părinţii lui. De fapt, moştenise toată casa, dar la parter stătea prima lui familie (fiica, prima soţie şi prima soacră), iar în cel de la etaj preferase să locuiască împreună cu rudele celei de a doua neveste, în locul străinilor pe care i-i băgase pe gât partidul şi guvernul, fiindcă, după normele  atunci în vigoare,  avea prea multe camere pentru două persoane.

Vreau să zic că, în privinţa spălatului la cur, românii au tradiţie – cei puţin ăia pe care nu i-a mutat partidul de tristă amintire la bloc direct de la coada vacii, şi împotriva cărora nu insinuez că aş avea vreun ghimpe (bărbatul meu a copilărit la ţară, şi nu e nici împuţit, nici nesimţit).

Totuşi, ca să fiu sinceră, mă scot din sărite indivizii care continuă să-şi confunde balconul cu ograda lu’ mama mare şi-şi scutură praful de pe ţoale în capul trecătorilor sau al vecinilor de la etajele de jos.  Am chiar vizavi o „gospodină” de-asta, obsedată doar de curăţenia propriului bârlog.  Mi-am propus s-o filmez într-o zi, dar… poate nu merită osteneala.

M-am răzgândit

Adică ne-am răzgândit, eu şi Arlech – clonele mâţele yin-yang. Voiam să punem blogul ăsta pe chituci, drept care îl ascunseserăm, a fost vreo două zile blog privat.

Dar… neh! totuşi mai stăm pe-aici, că tare bine ne-am distrat mai adineauri zburând pe deasupra cuibului de cuci, unde, să vezi minune! a renăscut Codrina – sau aşa susţine creatura care a comis o avalanşă de comentarii, de-am râs precum Vladen.

Minunea şi mai mare e că nu mai are cai. Acum, în ton cu suavele sale nume primăvăratice, are dragoste*.

Dar eu voiam de fapt să vă spun că amalgamul dragoste-cai, sau viceversa, mă duce cu gândul la…

Ghici ghicitoarea mea!

La Zangra!

Şi voilà! – îmi place mai mult aşa:

A fost odată… şi încă o dată

Uneori se întâmplă, aşa…, o naşparleală care nici măcar nu e o naşparleală, un fleac de care ar trebui să te doară la un metru în spatele curului (şi, dacă încerci să simţi durerea, îţi dai seama că acolo şi e, ruptă de tine), o nimica toată, de mai mare râsul, şi chiar râzi, cu capul răsturnat pe spatele fotoliului, într-o cameră pustie… dar fleacul ăla te îndeamnă să trânteşti în urma ta o uşă, s-o încui şi să arunci cheia în ceva similar cu privata din fundul curţii.

Şi nu-ţi pare rău că ai aruncat-o, înţelegi brusc că fleacul ridicol te-a scos dintr-o lume care nu era a ta şi iar râzi, râzi mânzeşte când îţi dai seama cât ai pierdut stând acolo unde n-ar fi trebuit să intri.

Mi s-a întâmplat cu muuult timp în urmă, când mă credeam îndrăgostită lulea şi un asemenea fleac mi-a luat dragostea aia, sau ce-o fi fost ea, cu mâna, şi m-am simţit brusc într-al nouălea cer, într-o lume regăsită, printre prieteni pe care-i neglijasem, printre plăceri pe care mi le refuzasem…. Tata îmi spusese că se poate întâmpla, că i s-a întâmplat lui, dar nu-l crezusem…

De obicei nu cred până nu văd.

Şi în dimineaţa asta am văzut, m-am trezit brusc (adorm adesea în faţa laptopului, la „postul meu de lucru” special amenajat ca să mi-o pot permite) şi am văzut fleacul ridicol pe ecran şi…

Am aruncat cheia.

Ce caut în demenţa unei mici găşti virtuale, când dincolo de ecranul laptopului sunt de făcut atâtea lucruri pe care mă mint că n-am timp să le fac?

Intrarea în a treia dimensiune (a demenţei)

Noi, clonele Ina Arlech şi Arlechina , am ieşit din a doua dimensiune (a demenţei) în zorii zilei de 1 martie, fără nicio legătură cu „mărţişorul anului”, care încă nu fusese pus pe tapet. Nu ne-a  inspirat el bleah-ul.

În a treia dimensiune o să intrăm, poate, pe 1 aprilie (sic!).

(Deocamdată  n-avem chef de vorbă, aşa că… aici nu puteţi comenta.)