Arhive pe categorii: constatări

Pentru posteritate

E foarte adevărat că în apartamentele de bloc din România – cel puţin în alea construite între 1944 şi 1989 – nu există, din câte ştiu eu, bideuri. Dar asta nu înseamnă că e musai să emigrăm ca să vedem unul, altfel decât în poze sau în filme.

Acum aproape 62 de ani, părinţii m-au luat de la maternitate şi m-au adus la domiciliul lor de atunci, adică într-un apartament dintr-o casă bucureşteană din perioada interbelică – sau poate construită chiar înainte de Primul Război Mondial, nu ştiu exact.  Apartamentul avea patru camere şi două băi, şi în fiecare din astea două era câte un bideu (încă mai este). Era/este apartamentul moştenit de soţul uneia dintre mătuşile mele de la părinţii lui. De fapt, moştenise toată casa, dar la parter stătea prima lui familie (fiica, prima soţie şi prima soacră), iar în cel de la etaj preferase să locuiască împreună cu rudele celei de a doua neveste, în locul străinilor pe care i-i băgase pe gât partidul şi guvernul, fiindcă, după normele  atunci în vigoare,  avea prea multe camere pentru două persoane.

Vreau să zic că, în privinţa spălatului la cur, românii au tradiţie – cei puţin ăia pe care nu i-a mutat partidul de tristă amintire la bloc direct de la coada vacii, şi împotriva cărora nu insinuez că aş avea vreun ghimpe (bărbatul meu a copilărit la ţară, şi nu e nici împuţit, nici nesimţit).

Totuşi, ca să fiu sinceră, mă scot din sărite indivizii care continuă să-şi confunde balconul cu ograda lu’ mama mare şi-şi scutură praful de pe ţoale în capul trecătorilor sau al vecinilor de la etajele de jos.  Am chiar vizavi o „gospodină” de-asta, obsedată doar de curăţenia propriului bârlog.  Mi-am propus s-o filmez într-o zi, dar… poate nu merită osteneala.

Reclame

M-am răzgândit

Adică ne-am răzgândit, eu şi Arlech – clonele mâţele yin-yang. Voiam să punem blogul ăsta pe chituci, drept care îl ascunseserăm, a fost vreo două zile blog privat.

Dar… neh! totuşi mai stăm pe-aici, că tare bine ne-am distrat mai adineauri zburând pe deasupra cuibului de cuci, unde, să vezi minune! a renăscut Codrina – sau aşa susţine creatura care a comis o avalanşă de comentarii, de-am râs precum Vladen.

Minunea şi mai mare e că nu mai are cai. Acum, în ton cu suavele sale nume primăvăratice, are dragoste*.

Dar eu voiam de fapt să vă spun că amalgamul dragoste-cai, sau viceversa, mă duce cu gândul la…

Ghici ghicitoarea mea!

La Zangra!

Şi voilà! – îmi place mai mult aşa:

A fost odată… şi încă o dată

Uneori se întâmplă, aşa…, o naşparleală care nici măcar nu e o naşparleală, un fleac de care ar trebui să te doară la un metru în spatele curului (şi, dacă încerci să simţi durerea, îţi dai seama că acolo şi e, ruptă de tine), o nimica toată, de mai mare râsul, şi chiar râzi, cu capul răsturnat pe spatele fotoliului, într-o cameră pustie… dar fleacul ăla te îndeamnă să trânteşti în urma ta o uşă, s-o încui şi să arunci cheia în ceva similar cu privata din fundul curţii.

Şi nu-ţi pare rău că ai aruncat-o, înţelegi brusc că fleacul ridicol te-a scos dintr-o lume care nu era a ta şi iar râzi, râzi mânzeşte când îţi dai seama cât ai pierdut stând acolo unde n-ar fi trebuit să intri.

Mi s-a întâmplat cu muuult timp în urmă, când mă credeam îndrăgostită lulea şi un asemenea fleac mi-a luat dragostea aia, sau ce-o fi fost ea, cu mâna, şi m-am simţit brusc într-al nouălea cer, într-o lume regăsită, printre prieteni pe care-i neglijasem, printre plăceri pe care mi le refuzasem…. Tata îmi spusese că se poate întâmpla, că i s-a întâmplat lui, dar nu-l crezusem…

De obicei nu cred până nu văd.

Şi în dimineaţa asta am văzut, m-am trezit brusc (adorm adesea în faţa laptopului, la „postul meu de lucru” special amenajat ca să mi-o pot permite) şi am văzut fleacul ridicol pe ecran şi…

Am aruncat cheia.

Ce caut în demenţa unei mici găşti virtuale, când dincolo de ecranul laptopului sunt de făcut atâtea lucruri pe care mă mint că n-am timp să le fac?

Din lac în puţ

De ce s-ar osteni cineva să facă  – şi încă separat, pentru mai multe bloguri – ceea ce propune Aldus aici?

Ca să nu mai priceapă nimic din cârnatul comentariilor?

Sau ca să aibă impresia că un comentator (Vladimir în exemplul dat) a început să vorbească singur pe blogurile altora?!

După cum am mai spus, dacă nu mai vrei să vezi un anumit comentator, singura soluţie realistă* e să nu mai bântui pe blogurile pe care bântuie el. Sau cel puţin să nu-ţi mai bagi nasul prin comentarii.

Cât despre autorul blogului ocolit –  asta e, nu poţi să-mpaci şi capra, şi varza. Ţine de riscurile blogăritului. 😛 Când,  printre obişnuiţii blogului, ai oamenii care nu se înghit (reciproc sau nu) se poate întâmpla să-l pierzi pe unul dintre ei.  Şi e similar cu viaţa offline. Dacă de fiecare dată când vine un prieten în vizită la tine dă de o aceeaşi persoană care îl calcă pe nervi, în cele din urmă pune capăt vizitelor. Dacă nu e masochist.


* Ca să n-avem vorbe: Am spus că e singura soluţie realistă, nu şi că m-am hotărât s-o aplic în vreun caz sau altul.

Cucii din blogosferă


Explicaţie ulterioară (5 august 2018; 14:20) – pentru cei care au nevoie de aşa ceva:
Acesta este un articol despre acei omentatori pe care îmi place să-i numesc „cucii din blogosferă”. Ca introducere, am folosit un comentariu de-al celui mai antipatic (mie) reprezentant al speciei, care, colac peste pupăză (că tot vorbim despre păsări 😛 😀 ), mai are şi mania versurilor de 2 parale.


Unii redescoperă apa caldă – mă rog, cu oarece erori observabile mai jos, asupra cărora n-am nici timp, nici chef să insist – şi, ca urmare, se cred atât de înţelepţi încât simt nevoia să-şi trâmbiţeze [pseudo]descoperirea, fapt care se agravează când fenomenul implică scremuta concepţie a unor versuri de 2 parale, pe alocuri şchioape* – de exemplu, ca astea:

Sigur,  recunosc că versuri de rahat mai fac şi eu. Dar mă mulţumesc să „împodobesc” cu ele tarlaua mea blogosferică. Pe alte tarlale, cum ar fi vaticlanul, îmi permit să calc în acest scop doar când oaspeţii sunt provocaţi să versăluiască pe seama câte unei imagini sau cu vreo altă ocazie.

Indivizii de teapa celui citat mai sus, care nu binevoiesc să-şi facă (nici măcar gratis!) un blog destinat producţiilor proprii (sau doar dejecţiilor personale), sunt cucii din blogosferă. N-au cuib, depun ouă (adesea gata stricate) în cuiburile altora (şi se mai şi plâng că li se taie dreptul la replică dacă proprietarul se supără în cele din urmă şi le trânteşte uşa în nas – sau sunt compătimiţi de diverşi „buni samariteni”, revoltaţi de nedreptatea căreia i-au căzut victimă ouăle cucului).

Şi celor mai mulţi nu le lipseşte doar blogul, nu vor să-şi asume nici măcar o identitate virtuală, un cont de wordpress în spatele căruia există o adresă de e-mail validă şi un gravatar.  Sau şi-ar putea folosi contul de google+ sau de facebook – existente pentru unii; dar nici măcar atât nu binevoiesc să facă.  ‘Mnealor „o dau anonimă”, zicându-şi ba X, ba Y, ba Z, ba… cum o mai fi.

Da, şi eu îmi zic ba Arlech, ba Arlechina, ba… altcumva; şi Aldus, de exemplu, îşi mai zice şi prietenii lui virtuali ştiu cum; şi or mai fi şi alţii, cu mai multe bloguri, semnate cu diverse pseudonime. Dar pseudonimele (nickname, cognomen, poreclă) se poartă de când lumea şi cel mai adesea se cunosc adevăratele nume ale oamenilor din spatele lor. Anonimatul deplin e masca laşului – nu e masca lui Zorro,  e ciorapul de pe mecla tâlharului  care atacă la adăpostul nopţii. De-aia cucii care nu-şi asumă nici măcar o identitate virtuală n-au ce  căuta pe blogurile mele.


* Constat că versurile şchioape şi de 2 parale au mare succes pe unele bloguri: la cârnatul de like-uri se adaugă comentariile cititorilor extaziaţi de sufletul sensibil şi de profunzimea autorului (în care se afundă broasca până la genunchi).

DISCRIMINAREA BĂRBAŢILOR

13 dovezi clare că bărbaţii sunt discriminaţi:

1. Femeile pot fi promovate pe criterii gen sâni, coapse, fund, buze. Bărbaţii trebuie să aiba studii, experienţă, competenţă.

2. În caz de dezastre, catastrofe naturale, naufragii, femeile şi copiii sunt salvaţi primii. Bărbaţii întotdeauna la urmă.

3. Dacă două femei se îmbrăţişează, se ţin de mână, se sărută, stau împreună etc, înseamnă că sunt prietene. Dacă doi bărbaţi fac asta, sunt poponari.

4. Dacă o femeie nu se descurcă cu banii, înseamnă că are o problemă financiară. Dacă un bărbat nu se descurcă cu banii, este un incapabil, un ratat, un neisprăvit.

5. Dacă o femeie face nazuri, este capricioasă, cu toane, nu ştie ce vrea, îşi exprimă liber emoţiile, se destăinuie, înseamnă că e „feminină”. Dacă un bărbat face asta, înseamnă că e imatur, slab, efeminat.

6. Femeile au dreptul să mănânce gratis la restaurant, să intre gratis în cluburi etc. Bărbatul plăteşte întotdeauna.

7. Dacă o femeie singură nu face sex, este o femeie cinstită. Dacă un bărbat singur nu face sex, nu este bărbat.

8. Dacă vrea să facă sex, femeia trebuie să aleagă. Dacă un bărbat vrea sex,  trebuie să cucerească sau să plătească.

9. Dacă o femeie nu satisface sexual un bărbat, nu contează, el e oricum mulţumit. Dacă un bărbat nu satisface sexual o femeie, este impotent.

10. Dacă o femeie naşte, este sfântă. Bărbatul ajunge sfânt cînd e răstignit pe cruce etc.

11. Bărbatul trebuie să fie tot timpul amabil, politicos, atent cu femeile. Ele nu au nici o obligaţie în acest sens faţă de bărbaţi.

12. Femeile sunt numite „sexul frumos”. Bărbaţii: „porci”, „măgari” şi alte rase de animale.

13. Un bărbat, dacă are o problemă, trebuie s-o rezolve (că de-aia e bărbat). Femeia cheama un bărbat.



P.S.  Am primit dovezile pe mail (de la un  bărbat) şi le-am transbordat aici cu copy-paste.

Zâzanizare

Zicea – pe undeva – papa de la vaticlan că pe bloguri socializăm.

Aşa o fi, numa’ că ne cam dă socializarea în zâzanizare!

Da’ nu, nu vreau să zic că-i rău! E palpitant! Avem  conflict, avem acţiune. Un personaj numit Zâzania nu poate fi decât sufletul intrigii! Ta-daa!

(Bine-a zis cine-a zis că personajele negative merită respect şi consideraţie, căci fără ele poveştile, romanele şi comentariile scenariile ar de-a dreptul… inodore, incolore şi insipide.)

Pe margine de imagine

Sunt tentat s-o primesc înapoi pe arlechină, pe creatura asta… Cu Metilen al ei cu tot. 😉

Mi-a făcut farmece, fără doar şi poate! Cât a lipsit, cum găseam câte-o imagine pe câte undeva, cum aiuram pe marginea ei… Uite-aşa:

Ai crezut cândva că sunt pictor – stranie impresie! – şi te-ai întins pe pânza mea, artă şi zâmbet, picior de pod peste uitare, turn de fum către al nouălea cer… Te trag în piept cu fiecare trabuc, şi-aş vrea să-ţi simt un ochi în inima mea… Dar e târziu, şi-n cafenea sunt singur… Şi plec pe pânza străzii, dor nevăzut printre momâi schiloade…