Brânza înjurată


A fost odată ca niciodată (pe vremea când cumpăra lumea, printre altele, brânză de şaişpe) o babă ca toate babele, care a intrat într-o bună zi în prăvălia din sat (dacă nu mă înşel, pe vremea aia îi zicea cooperativă).

A intrat, şi-a lăsat o vreme privirea să hălăduiască printre rafturi şi prin galantare, a oftat, a scos dintr-un fund de buzunar un leu mototolit şi l-a pus pe tejghea.

— Dă-mi, fă Ană, şi mie nişte brânză, i-a zis vânzătoarei.

Femeia tânără, rudă de-a şaptea speţă cu baba, n-a oftat, a început direct să turuie:

— Da’ futu-i ’nafura ei de brânză, cine dracu a mai pomenit să iei de-un leu? Câtă boala să-ţi dau de-un leu?

Baba  a strâns din buze, şi-a strâns leul în pumn, l-a pus la loc în buzunar, s-a răsucit pe călcâie şi-a luat-o spre uşă.

Vânzătoarei i-au căzut ochii pe spatele ei gârbovit şi i s-a făcut milă.

— Ei, hai că-ţi dau, ţaţă Marie. Vin-o-ncoa’.

Baba nu s-a oprit, a întors doar capul şi-a aruncat peste umăr:

— Nţ. Io brânză înjurată nu mănânc.

Anunțuri