Cred că, mai nou, în fiecare zi e ziua internaţională a cuiva.
Ieri fuse a mâţelor, şi nu trecurăţi niciunul pe-aici să-mi ziceţi „LA MULŢI ANI”!
Fusei dezamăgită.
Da’, ca să ştiţi că nu vă port pică, venii acu’ să vă dau bineţe.
HAIL! – sau AVE!, dacă preferaţi.
Preluare de pe http://www.quora.com:
N-am nici răbdare, nici timp să traduc. Şi sper că nu mă înşel presupunând că, pentru puţinii mei cititori, engleza e o limbă cunoscută.
Culeasă de pe www.quora.com:
I never voted. Waste of a time. Different clowns, like garbage in, garbage out… I never follow politics. Yes, they may do something bad for me, but they will do that anyway - even if you vote someone in.
Şi de la Mark Twain cetire (mulţi susţin că el n-a afirmat niciodată aşa ceva):
If voting made any difference, they wouldn't let us do it.
E foarte adevărat că în apartamentele de bloc din România – cel puţin în alea construite între 1944 şi 1989 – nu există, din câte ştiu eu, bideuri. Dar asta nu înseamnă că e musai să emigrăm ca să vedem unul, altfel decât în poze sau în filme.
Acum aproape 62 de ani, părinţii m-au luat de la maternitate şi m-au adus la domiciliul lor de atunci, adică într-un apartament dintr-o casă bucureşteană din perioada interbelică – sau poate construită chiar înainte de Primul Război Mondial, nu ştiu exact. Apartamentul avea patru camere şi două băi, şi în fiecare din astea două era câte un bideu (încă mai este). Era/este apartamentul moştenit de soţul uneia dintre mătuşile mele de la părinţii lui. De fapt, moştenise toată casa, dar la parter stătea prima lui familie (fiica, prima soţie şi prima soacră), iar în cel de la etaj preferase să locuiască împreună cu rudele celei de a doua neveste, în locul străinilor pe care i-i băgase pe gât partidul şi guvernul, fiindcă, după normele atunci în vigoare, avea prea multe camere pentru două persoane.
Vreau să zic că, în privinţa spălatului la cur, românii au tradiţie – cei puţin ăia pe care nu i-a mutat partidul de tristă amintire la bloc direct de la coada vacii, şi împotriva cărora nu insinuez că aş avea vreun ghimpe (bărbatul meu a copilărit la ţară, şi nu e nici împuţit, nici nesimţit).
Totuşi, ca să fiu sinceră, mă scot din sărite indivizii care continuă să-şi confunde balconul cu ograda lu’ mama mare şi-şi scutură praful de pe ţoale în capul trecătorilor sau al vecinilor de la etajele de jos. Am chiar vizavi o „gospodină” de-asta, obsedată doar de curăţenia propriului bârlog. Mi-am propus s-o filmez într-o zi, dar… poate nu merită osteneala.
Fiindcă azi e şi ziua noastră (a clonelor eu/noi/G ), zi care se promite frumoasă…
… frumoasă ca noi, pe când nu ni se potrivea zicala „fost-ai lele cât ai fost, da’ acu’ eşti lucru prost”, să ciocnim împreună un pahar cu… ce-aveţi pe-acasă, numa’ să fie pe bază de alcool, că, zice-se, cu alte lichide nu se dă noroc.
Adică ne-am răzgândit, eu şi Arlech – clonele mâţele yin-yang. Voiam să punem blogul ăsta pe chituci, drept care îl ascunseserăm, a fost vreo două zile blog privat.
Dar… neh! totuşi mai stăm pe-aici, că tare bine ne-am distrat mai adineauri zburând pe deasupra cuibului de cuci, unde, să vezi minune! a renăscut Codrina – sau aşa susţine creatura care a comis o avalanşă de comentarii, de-am râs precum Vladen. 
Minunea şi mai mare e că nu mai are cai. Acum, în ton cu suavele sale nume primăvăratice, are dragoste*.
Dar eu voiam de fapt să vă spun că amalgamul dragoste-cai, sau viceversa, mă duce cu gândul la…
Ghici ghicitoarea mea!
La Zangra!
Şi voilà! – îmi place mai mult aşa:
