Născătură

constatări

„Procreaţie”… Cuvântul mi-a zgâriat adânc timpanele bolnăvicios de sensibile – asta  după ce mi-a afectat retina, în procesul asimilării prin citire. Şi-am dat fuga la DEX, să văd dacă are acolo brazdă pe tarla.

Şi-avea!

Adică are. Brazdă de sinonim tolerat pentru „procreare”. Şi pentru învechitul „născătură”. Iar numita „născătură” a tras după sine, din a doua dimensiune a demenţei, ceea ce urmează:

E procreaţie? E născătură!
Se naşte moartea lumii-ncet, din zgură
De dor ucis şi ars pe-un rug de flori
Uscate-n suflet, printre pocnitori,
Sau printre pocnete, bubuituri –
Buboaie sparte, putrezite-n guri
Spre-a-şi împroşca puroiul printre buze,
Fetid şi gros, ucigător de muze.

Anunțuri

Fantezie erotică

constatări, vieţi imaginare,

locul de baştină al comentariului

De fapt, eu începusem să scriu, pe blogul ăsta, ceva care s-ar putea numi [şi] fantezie erotică. I se pot găsi cusururi, fireşte, dar nu de natura celor din elucubraţia numitei Elena, al cărei comentariu apare mai sus.

De fapt, am vrut să scriu o poveste lungă, foarte luuungă – cât un blog de lungă, dar, după un episod şi încă unul, am ajuns la concluzia că n-am timp pentru aşa ceva şi m-am grăbit să-i trântesc o încheiere.

COMPLETARE TANGEŢIALĂ

Cică azi e ziua limbii române, ucisă lent, în chinuri nebune, de elene cu smartfon de bonton şi cap cu lacune, duios mângâiat de lotuşi din lagune şi de iosifi care strivesc virgule între cuvinte când ţin să aducă aminte, cu vorbe din câte-o psaltire, că totul e numai şi numai IUBIRE şi că Mamona ne sapă, sub dorul de bani ne îngroapă, ne lasă în câte-o hârtoapă – dacă nu suntem… pară de foc – englezească! – trăi-ne-ar ţicneala să ne trăiască.

Între salut şi sărut mâna

răspunsuri, vieţi imaginare, ,

Am fost femeie când eram bărbat
Şi-am fost bărbat pe când eram femeie,
Şi-acum sunt doar descântec de sabat,
Umbră uitată, lacăt fără cheie.

Eram bărbat când m-a lăsat nevasta;
„Salut” mi-a spus, râzând, şi a plecat.
Şi-am vrut să-i fac şi eu altuia asta,
Dar el, cu-un „sărut mâna”, s-a cărat.

Aşa că,-ntre „salut” şi sărut mâna”,
M-am rupt în două şi m-am adunat,
Bărbatul şi femeia şi-au dat mâna
Şi-n androginul Arlech s-au legat.

Da, s-au legat la cap fără să-i doară,
Sau poate că-i durea şi nu ştiau…
Azi mi-e delirul drag ca o comoară.
Azi fabulez, nu mai vorbesc pe şleau.

  • sursa de inspiraţie –aici;
  • originalul imaginii – aici.

Altă explicaţie:

Arlechina >>> Arlech-in-a >>> Arlech în a
Arlech în care/ce a?
În a doua dimensiune a demenţei.  În prima a fost Arlechina.

Arlech fără Arlechina

vieţi imaginare

Abia acum mi-am făcut curaj să povestesc…

Când m-am întors cu cioburile, Arlechina plecase… Chiar plecase…

Dar n-a plecat fără nicio vorbă,  mi-a lăsat un bilet… Adică nu, nu bilet… Mesaj… Cuvinte scrise pe cearşaf cu sângele ăla, al ei…

Suntem legaţi, dar n-o să mă mai vezi. N-o să mă mai vezi o vreme... O scurtă vreme, sau vreme îndelungată, cine ştie?

Păstrează cioburile... Adică pisează-le.  Pisează-le şi pune-le-ntr-o urnă... Ba nu, nu într-o urnă, într-o clepsidră, pentru că timpul e totul. Totul, sau nimic?

Aşa că am o clepsidră spartă şi pisată pusă într-o altă clepsidră. Timp în timp. Sau timp măsurat cu timp, sau timpul ca măsură a lui însuşi… Cine ştie?

Şi am timp. Timp pentru mine. Timp pentru scris. Poate o să mai scriu. Aici.  O să puteţi citi ce scriu. Poate o să vreţi să citiţi… Sau poate nu. Cine ştie?

Arlech & Arlechina – prima noapte

vieţi imaginare,

După prima zi.

Am spart clepsidra.

Şi am găsit-o.  Pe ea. Pe pocitania de porţelan lăsată de nevastă-mea în urmă când fugise cu circarul. Arlechina hidoasă chiar era pe alee. În licăriri ciobite. În cioburi de porţelan, toate având în ele câte un ciob din clepsidra nimicită; şi câte ceva din semiluna care abia-şi făcuse loc  către privirea mea, înghiontind norii. Şi toate cântând:

— Sunt mână.

— Sunt picior.

— Sunt sân. De ce mă ocoleşti, eşti chiar aşa bătrân?

— Adună-mă!

— Adună-mă!

— Adună-mă odată! Stai ca de lemn când te imploră-o fată?

N-am stat. Am plecat. Am fugit. În casă.

Am intrat şi am trântit uşa – destul de tare ca să pun pe fugă spiritele rele chemate de o vrajă proastă. De o vrajă spartă.

Şi m-am sprijinit de uşă, suflând greu. Şi pe urmă am văzut-o. Pe ea. Pe arlechină.

Semăna cu aia spartă, de porţelan. Semăna, şi totuşi era frumoasă. Frumoasă, vie, din carne omenească.

Omenească? Omenească?!

Hm. Mă îndoiam.

A zâmbit ademenitor – ca şarpele spre pradă – şi a-ntins mâna către mine.

Mi-aş fi făcut cruce, dar nu puteam, fiindcă trecusem deja de jumătatea drumului către cealaltă parte.  Eram dincolo de jumătatea drumului fără întoarcere.

— Să ne întoarcem împreună, a spus. Ştiu calea către rai. Şi către fructul lui oprit.

Şi nu m-am mai putut opri. Am primit fructul. L-am posedat. Adică l-am lăsat – am lăsat-o pe ea – să mă posede.

Am adormit cu ea în braţe.  Şi m-am trezit când era încă noapte. M-am trezit pe alee, printre cioburi, sub o burniţă măruntă care-mi îndoia sângele cu apă. Fiindcă eram gol, şi plin de tăieturi, şi sângeram.

Şi am fugit din nou în casă, am trântit din nou uşa şi m-am dus în dormitor, trântindu-mi încă două uşi în urmă. Şi acolo am dat de ea. De arlechina cea frumoasă. Vie. Din carne – sau din ce-o fi fost.  Din carne dezgolită şi tot cu urme de sânge. Sânge prelins pe interiorul coapselor. Şi închegat.

— S-a închegat, mi-a spus. Legătura noastră e închegată şi aşa rămâne.  De-acum ‘nainte îmi eşti soţ – sau rob – de sânge. Du-te s-aduni de pe alee cioburile în care te-ai tăiat. Altminteri o să sângerezi pân-o să mori. Şi n-o să mergi în rai, fiindcă n-ai refuzat fructul oprit.

Arlech & Arlechina – prima zi

vieţi imaginare,

Arlech a venit de aici

ARLECHINA:
Mai lasă, domnule, astronomia aia, şi fă ceva mai bun, mai practic, zic.

ARLECH:
Nu-s domn, sunt Arlech. Tu cine eşti, voce? Că eu, pe-aci, prin jur, nu văd nimic.

Arlechina a venit de aici

ARLECHINA:
Sunt Arlechina, vraciule, statuia uitată de nevastă-ta-n budoar…

ARLECH:
Nu-s vraci, iară nevasta… Aleluia. De-un an sunt însurat cu un grimoar.

ARLECHINA:
Şi nu ai vrea să te însori cu mine? Să faci din proţelanul hâd femeie?
Sparge clepsidra şi rosteşte vraja, deschide uşa, ia-mă de pe-alee…

Ritual de trecere

îndemnuri

Eu, Arlech, primul după numele meu, trag azi, de aici, cortina peste prima dimensiune a demenţei.

Vă invit să mă urmaţi, începând de mâine, nouă mai, într-o nouă dimensiune a demenţei – a doua după numărul ei.

Deocamdată vă sfătuiesc să nu uitaţi, niciodată şi nicăieri, că nimic nu e, niciodată şi nicăieri, ceea ce pare a fi!

Brânza înjurată

de la lume adunate, de-ale străbunicii, , , , ,

A fost odată ca niciodată (pe vremea când cumpăra lumea, printre altele, brânză de şaişpe) o babă ca toate babele, care a intrat într-o bună zi în prăvălia din sat (dacă nu mă înşel, pe vremea aia îi zicea cooperativă).

A intrat, şi-a lăsat o vreme privirea să hălăduiască printre rafturi şi prin galantare, a oftat, a scos dintr-un fund de buzunar un leu mototolit şi l-a pus pe tejghea.

— Dă-mi, fă Ană, şi mie nişte brânză, i-a zis vânzătoarei.

Femeia tânără, rudă de-a şaptea speţă cu baba, n-a oftat, a început direct să turuie:

— Da’ futu-i ’nafura ei de brânză, cine dracu a mai pomenit să iei de-un leu? Câtă boala să-ţi dau de-un leu?

Baba  a strâns din buze, şi-a strâns leul în pumn, l-a pus la loc în buzunar, s-a răsucit pe călcâie şi-a luat-o spre uşă.

Vânzătoarei i-au căzut ochii pe spatele ei gârbovit şi i s-a făcut milă.

— Ei, hai că-ţi dau, ţaţă Marie. Vin-o-ncoa’.

Baba nu s-a oprit, a întors doar capul şi-a aruncat peste umăr:

— Nţ. Io brânză înjurată nu mănânc.